Mănăstirea „Sfântul Nicolae”-Sitaru este atestată documentar de Voievodul Leon Tomșa în anul 1631, ctitoria aparținând străbunicului Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu și, de-a lungul existenței sale, chinovia a avut aleși monahi cu viață îmbunătățită cu deosebite virtuți care și-au închinat viața Domnului, până la ultima suflare. Mănăstirea se află în pădurea care cândva făcea parte din vechii Codrii ai Vlăsiei, pe o movilă din apropierea satului Sitaru din județul Ilfov.
La începuturile ei, mănăstirea era înconjurată de apele râului Ialomița, care deseori se revărsa și transforma movila într-o adevărată insulă, lucru confirmat în jurnalul de călătorie al Patriarhului Macarie, scris de însoțitorul său, diaconul Paul de Alep, în anul 1656, care a numit-o „mănăstirea dintre ape”. Și astăzi, localnicii din satele din jur, Sitaru, Balta Neagră Micșunești, o numesc „Mănăstirea din Luncă”.
Părintele Ieromonah Hrisostomu Iorgulescu, Starețul Mănăstirii Sitaru, ne povestește despre minunile din comunism, când cu aleasă trăire, hărnicie și un curaj considerabil, ținând cont de vremurile vitrege de dinaintea lui ‘89, câțiva oameni au refăcut aproape din temelie acest sfânt lăcaș. Aceste personalități remarcabile care au contribuit cu devotament și sacrificii la îndeplinirea planurilor preacuviosului Damian au fost părintele arhimandrit Gherontie Ghenoiu și monahul Gherasim Părăușanu, alături de alți fii duhovnicești. Atunci, în 1971, cu binecuvântare s-a început construcția stăreției, chiliilor, bucătăriei și a sălii de mese (trapeza). Mănăstirea Sitaru avea să își revină la o nouă viață…