In vizor

Fântâna lui Gogu – O poveste vie din Otopeni

Istoria locală începe la 14 februarie 1587, când cătunul Hodobei — Otopeniul de azi — apărea pentru prima dată în hrisoave.
În paginile Monografiei sale, profesorul Ioan Petruș imortaliza un tablou care astăzi pare de legendă: fântânile de la drumul mare – locuri binecuvântate, unde timpul stătea în loc, unde căruțele cu cai se opreau pentru adăpat în drumul lor spre Capitală.
În fața fântânii se legau prietenii, se aflau și se comentau știrile și se depănau poveștile unei lumi așezate, în care popasul era un ritual al respectului.

Acea lume a avut și ea oamenii ei.

Sandu Grigore, cunoscut de toți ca Gogu lu’ Odău, s-a născut în 1920 într-o familie de gospodari din Otopeni. A luptat pe front, ca sergent în prima linie. S-a căsătorit și a avut doi copii. De meserie tâmplar, a ridicat și înzestrat cu uși și geamuri multe case din Otopeni, Dimieni, Tunari și împrejurimi.

Pământul lui se afla la o răscruce de drumuri, unde era o fântână veche, cu cumpănă, de unde se adăpau caii căruțelor care mergeau la târg, în București. După război, s-a surpat, iar Gogu, împreună cu vecinul său, Nea Gică Titirigă, au pus bani laolaltă, au denisipit-o, i-au pus tuburi de beton, găleți din lemn, roată mare din fier și un acoperiș.

Când a trebuit să-și împrejmuiască pământul, Gogu și-a retras gardul, ca fântâna să rămână la drum, să servească cât mai multă lume.

După 1995, apa nu a mai fost potabilă. Primăria a ridicat un foișor peste gura fântânii și i-a pus numele: Fântâna la Gogu lu’ Odău.
Astăzi, Mircea Avramuț, strănepotul lui Gogu, stă pe banca din fața ei. Pe același pământ. Cu același sânge.

O reverență în fața istoriei, o strângere de mână peste generații.

O bucată de istorie ilfoveană care refuză să fie uitată.

Exit mobile version