În satul românesc de odinioară, oamenii știau că toamna nu vine într-o singură zi. Venea puțin câte puțin, odată cu răcoarea dimineților, cu strugurii ajunși la vremea culesului și cu plantele de leac strânse pentru iarnă.
Iar Ziua Crucii, sărbătorită la 14 septembrie, era unul dintre acele momente care spuneau că anotimpul s-a schimbat.
Înălțarea Sfintei Cruci este, înainte de toate, o mare sărbătoare a creștinătății, zi de post și rugăciune. Ea amintește de aflarea Sfintei Cruci la Ierusalim de către Sfânta Împărăteasă Elena și de înălțarea ei înaintea credincioșilor de către episcopul Macarie.
Dar credința și viața satului au mers întotdeauna împreună.
În tradiția populară, Ziua Crucii era socotită hotar între vară și toamnă. Se spune că până acum trebuiau culese plantele de leac, pentru a fi uscate și păstrate în gospodărie. Tot acum începea vremea viilor și a strugurilor copți, iar sărbătoarea mai purta, în unele locuri, numele de Cârstovul Viilor.
Din roadele toamnei, oamenii dăruiau și pentru pomenirea celor plecați. Nimic nu se risipea și nimic nu era primit fără mulțumire: nici rodul pământului, nici munca de peste an, nici amintirea celor care lăsaseră gospodăria și rânduielile mai departe.
Așa se întâlneau, într-o singură zi, credința, tradiția și lumea satului.
Iar poate că acesta este unul dintre lucrurile frumoase pe care ni le-au lăsat cei de dinainte: obiceiul de a privi roadele nu doar ca pe ceva ce ni se cuvine, ci ca pe ceva pentru care merită să fim recunoscători.
Să ne fie Ziua Crucii cu liniște în suflet și cu gând bun.
Parohia Sf. Dimitrie, Bragadiru, Ilfov
