Înainte ca Ilfovul să fie fotografiat, o parte din identitatea lui era deja desenată. Cu acul și firul.
Pentru că tradiția a știut întotdeauna să găsească diferite feluri prin care să rămână.
Uneori a rămas într-un cântec. Alteori într-un obicei, într-o poveste spusă seara, într-un meșteșug învățat privind mâinile celor mai bătrâni. Iar alteori s-a așezat pe pânză, în semne și culori, și a fost purtată mai departe chiar pe hainele oamenilor.
Și Ilfovul și-a cusut povestea.
Pe cămăși, fote și zăvelci, femeile au așezat motive geometrice și florale stilizate, linii, forme și culori pe care le învățaseră de la cele dinaintea lor. Un model trecea dintr-o casă în alta, din mâna mamei în mâna fiicei, și odată cu el mergea mai departe ceva mai greu de văzut: memoria locului.
Astăzi, vechile modele de cusături din Ilfov ne lasă să privim o lume care s-a schimbat enorm. Vedem rigoarea desenului, repetiția semnelor, simetria, felul în care roșul, negrul, verdele sau ocrul se întâlnesc pe aceeași bucată de pânză.
Dar dincolo de toate acestea, vedem continuitate.
Pentru că femeia care lua acul și firul nu crea doar un lucru frumos. Păstra ceea ce primise și adăuga, poate fără să știe, încă o verigă unei povești care începuse cu mult înaintea ei.
Unele dintre aceste semne au ajuns până la noi. Altele și-au pierdut, odată cu timpul, o parte dintre înțelesuri. Tocmai de aceea merită să ne apropiem din nou de ele, să le cercetăm și să le redescoperim.
Fiindcă tradiția nu este numai despre trecut.
Este despre ceea ce trecutul a reușit să lase în mâinile noastre.
Iar atunci când alegem să privim, să înțelegem și să păstrăm, firul nu se rupe.
Sursa imaginii: Alexandrina Enăchescu Cantemir, Portul Popular Românesc, Craiova, 1939 – „Țărancă din Ilfov. Muntenia”, planșa 55
