Am pășit în septembrie. Dar în lumea satului românesc, luna aceasta avea un alt nume: Răpciune.
Un nume vechi, născut din felul în care oamenii trăiau timpul, nu doar îl numărau. Pentru că în lumea satului, trecerea de la o lună la alta se vedea mai întâi în natură: în aerul dimineților care devenea mai rece, în ploile care începeau să-și facă loc, în viile ajunse la rod și în câmpurile gata să întoarcă oamenilor munca de peste an.
Răpciune era vremea roadelor și a culesului.
Era zarvă în vii, struguri adunați în coșuri, must proaspăt și gospodării în care fiecare avea ceva de făcut. Era vremea în care se strângea, se pregătea, se punea deoparte. Nu doar pentru că venea iarna, ci pentru că așa era rânduiala unei lumi care știa câtă muncă stă în spatele fiecărui rod.
Și poate că tocmai de aceea septembrie avea pentru sat o bucurie aparte. Era momentul în care puteai privi în jur și vedea, la propriu, rodul muncii tale.
Astăzi îi spunem septembrie. Dar vechiul Răpciune păstrează în el ceva ce merită să nu pierdem: legătura omului cu pământul, bucuria lucrurilor făcute la vremea lor și respectul pentru ceea ce natura ne dăruiește.
Pentru că tradiția nu înseamnă doar ceea ce păstrăm în muzee sau în cărți.
Uneori, tradiția stă într-un cuvânt vechi care, odată rostit, ne aduce aminte de o lume întreagă.
Răpciune.
Luna roadelor. Și o bucățică din locul de unde venim.
